Alta Metamorfoză

Într-o hemoragie de lacrimi privesc ultimul apus furişându-se pe linia continuă a orizontului iar în scurt timp,odată cu el va dispărea şi o parte din mine.Acea parte care încă îţi menţine prezenţa vie ,ridicată pe un piedestal deasupra mării. Curând te vei pierde în brize reci şi în valuri uşoare ce au să mângâie coasta ţărmului.

Înaintea-mi se întind oraşe scăldate de lumini şi de visurile prietenilor,locuri ce mă cheamă, implorând să nu privesc înapoi. Soarele pictat în nuanţe calde de roşu şi portocaliu îmi descoase existenţa răpindu-mi amintiri.Ascult în linişte seninătatea vocii-mi interioare adusă la tăcere pentru prima dată.Mulţi susţin într-o formă arhicunoscută că tăcerea spune multe,că înlocuieşte o mie de cuvinte. Tăcerea nu spune nimic,ea doar indică o defocalizare a minţii creată de iluzii şi sentimete fictive ce plagiază fidel realitatea.Mereu am aşteptat ca totul să se întâmple de la sine,fără un minim de efort din partea mea.Fie din ignoranţă fie din excesul de ego de care am dat dovadă de când mă ştiu ,am crezut că orice trebuie să îmi fie oferit pe tavă,motiv pentru care am considerat timpul un duşman care luptă împotriva fericirii mele,pe când de una singură mă consumam în emoţii latente.M-am lăsat deviată de la drumul propriilor aspiraţii şi dorinţe încercând să îi îndrept pe alţii.În ciuda lipsei de altruism ce mă caracterizează mi-am ales stagnarea evoluţiei ,am ales să îmi ofer timpul,atenţia,întreaga fiinţă unor străini ce au contribuit la degradarea mea.În încercarea lor de a-mi impune mediocritatea caracteristică lumii în care gravităm, mi-au tăiat visurile din rădăcini,amintindu-mi zi de zi că nu voi ajunge unde mi-am propus.Nu încerc să blamez societatea pentru decepţiile pe care încă le resmit,ci doar naivitatea pe care nu am fost în stare să o controlez.

Tu ai fost un necunoscut,suficient de iscusit încât ai reuşit să mă legi de un fir de viitor care nici măcar nu îmi aparţinea,pe care nu mi l-am dorit nici o secundă.Am regăsit în tine sute de concepţii clişeice de care speram că vei scăpa.Nu ai ştiut ori nu ai vrut să ştii repulsia care mă încearcă faţă de anumite acţiuni şi idei ce inundă prezentul.Te-ai afişat în faţa mea cu o jucărie în ziua cea mai detestată din an.Sfântul Valentin, o sărbătoare strict comercială,lipsită de orice semnificaţie.

Lucruri mărunte,care adunate,în timp mi-au deschis ochii.Răul începe cu maturizarea,un rău necesar, pe care toţi ni-l asumăm mai devreme sau mai târziu.Momentul în care realitatea te loveşte din plin,iar naivitatea devine pasivitate,încrederea se transformă în septicism iar ceea ce cândva numeai “iubire” devine refugiul sublim pe care nu reuşeşti să îl atingi.

Nu ai înţeles că pentru mine nu există replay or rewind,nu acord a doua şansă pentru că oamenii nu se schimbă.În esenţă rămânem la fel până în ultima clipă chiar dacă timpul ne modelează după bunul plac,chiar dacă deciziile luate duc la evoluţia ori la involuţia propriei identităţi.

Prin natura ta m-ai îndepărtat treptat.Nevoia de a trăi într-o continuă piesă de teatru în care interpretezi rolul unui personaj dereglat emoţional, ce duce o viaţă dramatică şi neliniştită n-avea să mă ţină aproape.Poate pentru că urăsc dramele şi actorii proşti,lucru pe care din nou,nu ai vrut să îl cunoşti.

Închei aici capitolul TU.Nu regret că te-am citit cândva ,regret doar că am făcut-o fugitiv,sărind paragrafe esenţiale.Acum nu m-aş atinge nici de coperta ta, nu mai citesc cărţi accesibile oricui,cărţi de buzunar,ori romane siropoase.Totuşi n-ai să mă uiţi,o poţi numi sadism, dar m-am semnat pe spatele tău,lângă anul publicării «1993», te vei împiedica de numele meu la fiecare pas şi nimeni nu îşi va dori să te rescrie,nu aşa cum aş fi făcut-o eu.

După zeci de minute gonite de reminiscenţe succesive astrul incandescent a dispărut în zare în timp ce umbrele nopţii ucid ultimele fâşii de lumină.Dimineaţa nu îmi va aduce aceeaşi monotonie vegheată de razele unui soare mahmur,acelaşi ritm în care m-am complăcut vreme de ani.